marți, 28 octombrie 2008

Secventa video, Pr. Constantin Galeriu, 1998
Până în ‘58 crăciunul a fost respectat ca sărbătoare, în ‘58 a fost desfiinţat ca sărbătoare, şi atunci, în baracă i-am vorbit despre Mântuitorul şi despre acest episod petrecut sau mărturisit de fericitul Ieronim, un sfânt pentru catolici, fericit pentru noi, mare teolog, cel care a şi tradus Sf. Scriptură pentru lumea apuseană ( în starea de morb a protipendadei romane)... de ce a mutat Constantin cel Mare capitala Imperiului de la Roma la Constantinopol? Tocmai pentru că ştia că acolo se adunaseră toate zeităţile păgâne, cum am spune noi azi, tot ethosul cultural. Şi atunci Ieronim pleacă la Roma şi stă 30 de ani în faţa peşterii Mântuitorului. Şi spune: - în fiecare dimineaţă aveam o convorbire cu Mântuitorul, parcă ţin minte cum vorbeam şi cum mă asculta. „Pruncule, Pruncuşor iubit, cum tremuri de frig pe paie şi doar boul şi asinul îţi ţin căldurică, aş vrea să-ţi ofer ceva. Aş vrea să-ţi dau veşmintele mele!” „Ei, Ieronime, veşmintele Mele sunt lumina divină şi iubirea divină, care Mă încălzesc, pentru care am venit în lume!” Mi-aduceam aminte de imaginea unui scriitor, că lumina e geniul focului, focul care deodată arde şi luminează şi dă lumină. „Atunci să Te hrănesc!...” „Hrana Mea e să fac voia lui Dumnezeu!” „Pruncule, Pruncuşor iubit, ce să-Ţi ofer... viaţa mea!” „Eu am venit pentru viaţa lumii! Aurul din lume, toate sunt ale Mele!” „Atunci, ce să-Ţi dau?” „Ieronime, dă-mi păcatele tale, că pentru aceasta am venit, să iau păcatele şi suferinţa lumii şi să-i dau viaţă divină, să-i dau libertatea spiritului, să-i dau credinţa, să-i dau rostul existenţei, să ştii pentru ce trăieşti, pentru ce te jertfeşti!” Şi toate aceastea simţeau că aveau un ecou atât de profund în inimile lor, mergeam adesea de la Valea Neagră până la Ovidiu unde construiam clădiri, unde se reparau utilaje şi la ora 5 şi jumătate-şase eram într-un fel de barcă, un fel de bac, şi străbăteam câmpul de lişiţe iar eu le vorbeam despre Mântuitorul, pe Marea Galileii. Şi le spuneam: „Vedeţi, când Mântuitorul a venit pe valuri, şi Petru la Cuvântul Mântuitorului: Eu sunt, nu vă temeţi! Eu sunt! – parcă accentul cade şi pe „Eu” şi pe „Sunt”, pe „Eu” – Eu, Iisus sunt, dar când cade pe „sunt” – Eu sunt, Eu exist, accentul cade pe ambele aripi. Atunci Petru spune: „Dacă Tu eşti, dacă Tu Iisuse eşti, atunci porunceşte să vin la Tine! – Vino!” Şi Petru calcă din corabie, şi câtă vreme Petru era ochi în ochi, inimă cu inimă se împărtăşea din dumnezeirea lui Iisus, şi călca peste valuri. Imediat ce – un fior, o furtună a pătruns, i-a sfâşiat, aşa ca lui Adam, „scapă-mă Doamne, că pier!” şi a întins mâna, vedeţi ce înseamnă, în valurile lumii, a călca peste valuri sau te scufunzi tu în valuri, nu ai de ales decât una din două. Şi atunci le spuneam: „Vedeţi, noi acum călcăm peste valuri, noi cu spiritul, în orice situaţie ne-am afla – şi dădeam proverbul acesta ca exemplu: dacă rupi şi tai cătuşele, devii liber, dar dacă tai rădăcinile, mori. Esenţialul pentru noi nu sunt doar cătuşele, ci rădăcina, să nu ne desprindem de rădăcină, să nu tăiem rădăcina, cum a spus Iisus: Eu sunt tulpina, rădăcina, voi sunteţi mlădiţele. Dacă rămâneţi în Mine şi Eu rămân în voi, aveţi viaţă. Dar ce fel de viaţă? Viaţă în lumină neînserată, nestinsă. Şi aceasta dădea curaj. Eu aşa am simţit şi aşa rămân toată viaţa: preot, şi din mila lui Dumnezeu nici nu am altfel de haine, numai acolo la închisoare eu am avut 2 haine şi una am dat-o, ca acuma ţin minte, bietul Ion Marinescu, era socialist, cu Titel Petrescu. Când am ajuns la Canal, cei mai apropiaţi de sufletul meu şi care m-au îmbrăţişat au fost socialiştii, adică oamenii aceştia care au înclinat către suferinţa omului, dar idealist, idealist... Acest om, Marinescu, era născut prin ‘88, din 1908 până în ‘52 mai mult prin închisori petrecuse. Dar el m-a iubit mult şi când am ajuns la Ploieşti i-am dat o carte foarte bună, „Fiul lui Dumnezeu, Fiul omului”. Dar când am ajuns la Canal, zice: „Vreţi să-l cunoaşteţi şi dvs pe Ghiţă Cristescu?” Dvs poate puţini ştiţi cine a fost Ghiţă Cristescu, Ghiţă Cristescu zis şi plăpumaru, care a fost primul preşedinte al primului partid comunist român, în 1921 şi era la Canal, şi el m-a dus să-l întâlnesc. Şi dimineaţă plecam la muncă, o vreme am săpat pentru canalul Dunăre-Marea Neagră, şi atunci luam roaba, lopeţi, târnăcoape şi era cântecul nostru: „eu rob şi tu roabă, hai să ne apucăm de treabă!” Iar Ghiţă Cristescu era la o magazie de unelte. Zic: „aici aţi ajuns, domnule Cristescu?” „Da, păi aşa le-am zis şi eu: eu v-am crescut şi voi mă duceţi la închisoare?” Şi zic: „Eu sunt creştin!” Zice: „Iisus Hristos a fost primul socialist!” Asta mi-a spus-o Ghiţă Cristescu! Mi-aduc aminte, eu care sunt bătrân, în timpul parlamentelor vechi,pe scari, când Iorga cobora şi Cuza se ridica, şi atunci: „Ei, ce faci domnul Cuza?” „Ei, ce vezi, dumneata cobori, eu mă urc!” Zice: „Am eu ac de cojocul dumitale!” „Poate ai luat ac de la Ghiţă Plăpumaru!”, că era şi el în parlament atunci din grupul ţărănesc muncitoresc sau aşa ceva.
Pretutindeni, eu nu vreau să evoc încercările mele, pe care le-am străbătut foarte uşor, cu credinţa. Când în adânc ai legătura ta cu Dumnezeu, atunci birui ca Mântuitorul pe cruce şi ca toţi martirii. Pentru că deodată, puterea dinlăuntru inundă în afară. Eu am făcut experienţa asta – dacă-mi îngăduiţi – în alte momente, când eram în spital, bunăoară, am avut vreo câteva operaţii şi una dintre operaţii avea nişte terminaţii nervoase extreme, dădea nişte dureri după trecerea efectului anesteziei... înspăimântătoare. Şi mi-a lăsat asistenta acolo algocalmin, eu am vrut să fac şi experienţa durerii unei operaţii grele şi am stopat – fără algocalmin, sau fără celelalte, mă gândeam la cei care suferă de cancer, bunăoară şi care folosesc morfină şi alte mijloace, ei, cum pot să reziste ei? Atunci eu am încercat rugăciunea lui Iisus. „Adu-mi mintea în inimă”. Când atenţia este concentrată în afară, la locul durerii, mori şi pieri ca şi cel care este inundat de patimi, dacă ţi-e gândul numai acolo atunci eşti înnebunit. Dar dacă dimpotrivă, se transmută... gândirea ta nu trăieşte nici în patimă, nici în poftă, pofta după cele trupeşti se transformă în har, în dumnezeiescul dor, iuţimea care pentru un criminal duce la crimă, aici la tine iuţimea se transformă în ura faţă de rău, faţă de orice decădere umană, dacă vreţi, mânie împotriva răului. Tot la fel, atunci îţi muţi mintea în inimă, te rogi, te abstragi de la locul durerii, care afectează trupul, materia, şi am constatat că nu am simţit nici un pic de durere în afară. Vă pot mărturisi şi alte experienţe pe care le-am avut cu darul lui Dumnezeu...
În felul acesta ne hrăneam şi acolo în închisoare... mi-aduc aminte de un prieten, un pastor de la Cluj, maghiar, dar acolo ne simţeam mult mai fraternizaţi împreună, şi spuneam: „Cât e de adevărat, că cei care ne păzesc sunt sclavii noştri iar noi suntem liberi!” Când ai această libertate a spiritului şi a credinţei, dincolo de contextul socio-politic, care rămâne în afară, pentru că adâncul din noi, cum atât de luminos, de revelator spune psalmistul, „Dumnezeu a pus în visterii adâncul”, altfel spus, tălmăcit, adâncul din noi e în visteria lui Dumnezeu, în mâna lui Dumnezeu. Şi când tu te afli în această stare de spirit în care îţi simţi adâncul, chipul divin din tine, acolo unde este şi locul de tâlc al sufletului cu Dumnezeu, te simţi pe braţele Lui. Este un poem, am înţeles, de prin America Latină, în care mărturiseşte cineva că în fiecare dimineaţă şi seară se uita pe urmele de nisip şi vedea alături de paşii lui, paşii lui Dumnezeu, împreună cu el. La Pateric este o vorbă, care spune: „Îngerul numără paşii omului care merge în săvârşirea unei fapte bune”. Dar într-o zi se uită omul şi nu mai vede alături de paşii lui şi paşii lui Dumnezeu şi a strigat: Doamne, Doamne, unde ai fost în acele zile grele pe care le-am străbătut?” „Atunci Eu nu eram doar în urma ta, cu paşii tăi, îngemănat, ci atunci te duceam pe braţele Mele!” Omul de credinţă simte aceste braţe ale lui Dumnezeu. Ferice de cel care se simte îmbrăţişat de Dumnezeu, pentru că spune cineva că esenţialul nu este doar că eu iubesc pe Dumnezeu şi mă lupt să-L iubesc, ci esenţialul e să simt iubirea lui Dumnezeu, să simt că Dumnezeu mă iubeşte, că El mă îmbrăţişează, acea iubire curată... pentru că e posibil să fie şi sărutul lui Iuda, din partea lumii. Iubirea, cum spunea Francois Moriac, este cel mai frecvent cuvânt în limbile lumii şi cel mai profanat în limbile lumii. Acea iubire a lumii, falsificată, cum spune şi proverbul: mila dumitale o să mă deşale. Ferească Dumnezeu să te strângă în braţe vreo putere imperialistă. Doamne, eu cred că ceasul desfiinţării imperiilor a venit, şi nu vor mai fi! Ela, care vorbesc de mila care deşală. Iertaţi-mi explozia aceasta, dar Isus, Scriptura, Evanghelia binecuvintează persoana umană şi neamurile, nu imperiile. Atunci când demonul a vrut să ispitească pe Iisus cu imperiul spunând: împărăţiile lumii şi slava lumii - poleiala ei... – numai atât poate da demonul, poleiala din afară, „Faust” a lui Goethe, îi spune Mefisto lui Faust, „nu te mulţumeşti cu suprafeţele, tu cauţi esenţele”, nu numai poleiala. Şi atunci îi spune satan Mântuitorului: toate Ţi le dau Ţie, ale mele sunt, eu sunt prinţul lumii acesteia şi le dau cui voiesc dacă se închină mie – „treci înapoia Mea, satano, este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui să-I slujeşti! Atunci, orice imperiu, orice dictatură lumeascăcare suprimă spiritul şi libertatea sunt..... Îngăduiţi să fac acum această mărturie. Noi trăim acum nu un sfârşit de secol sau de mileniu, trăim o încheiere a unei perioade istorice, de la renaştere încoace, cum spunea Jeac Mariten?, depărtându-se de actul crucial al istoriei fundamentale al întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume, şi a Modelului suprem, Dumnezeu Omul, s-a pus accentul pe om şi pe natură. Pe om, cum spunea Pitagora, un om dinainte de Hristos, „omul-măsura tuturor lucrurilor”, sintagmă metamorfozată de Leonardo da Vinci, „omul-modelul universului”, şi apoi s-a pus accentul pe om, pe natură, pe lumea păgână, în apus mai ales, să vă ofer un exemplu mai simplu, dar esenţial: doi umanişti de la începutul secolului 16, e vorba de Nicola Machiavelli, iar la noi, contemporan, Neagoe Basarab, cu „Învăţăturile lui Neagoe către fiul său, Teodosie”. Când citeşti principiile, model pentru principe să conducă o ţară – numai principii păgâne: acela care ucide pe alţii, să stăpânească peste alţii. Isus nu apare, auziţi, într-un om botezat,om cu cultură, nu e pomenit Dumnezeu nici într-un loc. Pentru ei Dumnezeu este într-un sens deist, care a creat lumea şi a lăsat omul să facă ce vrea. Neagoe Basarab spune în cartea sa: eu nu cunosc alt rai mai strălucitor şi mai dulce decât faţa lui Hristos”. El este raiul, El este Domn cu adevărat. Iată 2 umanişti, exact contemporani. Neagoe 521, Machiavelli 525. Şi atunci de la renaşterea aceasta, care a pus accentul pe om, pe natură, pe materialism, pe deism, în cele din urmă, unii din ei, străbătând secolele 17 cu deismul, 18 cu revoluţia franceză, sec 19 cu pozitivismul acesta a lui Odisol?, şi culminând cu totalitarismele acestui secol, cel mai inuman secol dintoată istoria umanităţii, cu 2 războaie mondiale şi lagăre de asasinat în masă. Şi ideologic, oamenii politici şi-au asociat ştiinţa, şi-au aservit-o mai bine zis, făcând-o materialistă şi atee. Şi atunci aşa au inoculat în conştiinţa umană acest crez, în ghilimele, crez umanist al materialismului, care a dus la stările acestea şi la crezul tragic materialist ateist, culminând cu comunismul, apoi la uciderea în masă a pruncilor, la aceste aberaţii, tragedii sociale... mania drogurilor, prostituţia, homosexualitatea, sub aspectul că înnoiesc muzica – rockul şi acele muzici sataniste, şi aşa mai departe, ei bine, eu cred că astăzi noi trăim la sfârşitul nu al unui secol sau mileniu, ci al unei perioade în istorie, întâi – de unde am crezul meu – din faptul că ştiinţa nu mai este nici materialistă, nici atee, ea îşi mărturiseşte în cele 2 domenii fundamentale: în fizică şi în chimie crezul ei spiritualist în care spune bunăoară că în ultimă instanţă nu ne mai întâmpină nici materie, nici energie, ci un câmp al informaţiei, această informaţie divină, în ultimă instanţă. Când Kant spunea: noi cunoaştem fenomenul, ceea ce e în afară, dar esenţa ne scapă. Şi răspundea Dostoievski mai târziu: da, acel lucru e sămânţa, dar rădăcina nu mai e în lumea aceasta, e în Dumnezeu. Ei bine, noi astăzi trăim la sfârşitul acestei perioade tragice materialiste şi atee în care deodată omul se trezeşte în domeniul biologiei – l-am citit pe Eclest?, care mărturiseşte că sufletul e de creaţie divină, şi atunci eu cred astăzi că mărturisind fundamental primatul spiritului, şi credinţa în Dumnezeu, intrăm într-o nouă epocă a istoriei, o epocă a istoriei care pe de o parte o mărturisesc filozofii, că azi fiinţa şi-a dovedit posibilităţile ei până la limită. Marile sisteme filozofice sunt făcute responsabile astăzi, spun istoricii, de marile tragedii ale secolului, de gulaguri, de fariseismul şi cinismul imperialismelor şi marilor puteri. Dar eu sunt fericit că aparţin unui neam, şi o spun cu toată hotărârea, nu găsiţi în această mărturisire a mea o retorică cumva creştină... elocinţă creştină, ci e vorba de mărturisirea cea mai adâncă a fiinţei mele, că sunt fericit că sunt român, ortodox, că aparţin unei ţărişoare care nu a cotropit, ci a fost ospitalieră, iar sfânta ortodoxie a cultivat această ospitalitate, această deschidere către sufletul omului, mai ales prin faptul că în duhul dogmaticii noastre, chipul lui Dumnezeu din om, nu mai trebuie distrus, cum se spune în altă parte, ci e niţel alterat. În orice om de pretutindeni eu văd chipul lui Dumnezeu în el şi eu mă deschid către el şi atunci viitorul lumii eu aşa îl văd, un viitor al spiritului în care va dispare domnia cantităţii şi se va deschide domnia spiritului şi a valorilor. Şi atâtea popoare mici au dat valori mari umanităţii, am dat şi noi valori mari, în toate domeniile, şi în domeniul ştiinţei, bunăoară se ştie că părintele spiritual al lui Von Braun a fost un cetăţean român, de naţionalitate germană, apoi Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Gogu Constantinescu, Coandă, Brâncuşi, Mircea Eliade şi alţii. Alte popoare mici: Elveţia, care a dat pe Pestalozzi, pe Jung, Danemarca, care l-a dat pe Kirchebork?, pe Nielsborg?, şi viitorul lumii este al spiritului şi al mărturisirii lui Dumnezeu, este o credinţă de neclintit, pentru că nimeni nu se va mai putea apăra astăzi cu ştiinţa şi cu filozofiile lumii acesteia.7.21
Întrebare: Părinte Galeriu, trăim un timp al diviziunii religioase, este vreo sansa a unitatii crestine?
Da, va dau numai un exemplu, când husiţii din Cehia erau prigoniţi, Ian Hus şi apoi Ieronie de Praga, erau arşi pe rug după decizia sinodului de la Constanţa, din 1418, atunci husiţii s-au retras în România şi au pornit oraşul Huşi, din câte ştiu. Regii catoloci din Ungaria şi Polonia au cerut lui Alexandru cel Bun să-i extrădeze... auziţi răspuns, care trebuie să fie emblematic în orice tratat de istorie sau de sociologie, de toleranţă umană. Ce a răspuns la această cerere a două familii domnitoare: „Nu este obiceiul la noi să-i izgonim aşa pe oameni”, a spus Alexandru cel Bun, auziţi, sau „să-i tratăm aşa pe oameni!”. Ei bine, această generozitate ne caracterizează. Vă dau un moment istoric trăit de noi: în 42 a fost un fel de referendum pentru constituţia de sub Antonescu. Şi acest referendum cum se efectua: mergeau şefii religioşi în instituţii.....a scris o carte, în care spune că „eu” nu se poate conştientiza pe sine decât în relaţie cu „tu”, în comuniune, şi care mergea până la mărturia Mântuitorului care iese deasupra condiţiei acestei lumi. Şafran a dat această mărturie: atunci când evreii urmau să fie trimişi în lagăre de exterminare la Auschwitz, el se adresa mitropolitului Nicolae Bălan care a venit şi a vorbit cu el, el fiind sub domiciliu forţat, Bălan era cunoscut de toţi ca fiind prieten apropiat cu Antonescu, Şafran: „când voi ajunge înaintea Judecătorului, voi spune dacă oamenii Bisericii au apărat viaţa”, şi atunci Bălan a vorbit cu Antonescu şi a fost oprit exodul evreilor din România. Şafran ne spunea nouă, preoţilor, eu sunt preot din 43, Şafran ne-a spus: „Preoţilor, nu uitaţi, când romanii au cucerit Ierusalimul, atunci preoţii evrei s-au închis în Templu, şi acei autori romani o spun, Flavius...., romanii au făcut piramidă de oameni şi un roman a aruncat de sus o torţă în Templu, Templul era căptuşit cu lemn de cedru, şi au murit 6000 de preoţi, aceasta o evoca Şafran – aşa trebuie să vă purtaţi în faţa comunismului şi a ateismului.”....Eu astăzi cred că spiritul românului nu este cel al toleranţei, ci al iubirii, păstrându-şi fiecare identitatea crezului lui dar în iubire, adevărul în iubire, cea mai mare ofrandă a iubirii este adevărul. Mă întrebau studenţii: cum explicăm noi un cuvânt din parabola celui chemat la cină, e o parabolă a Mântuitorului în care un om a făcut masă mare, a chemat pe mulţi, au venit slujitorii: iată, toate sunt gata! Veniţi la cină! Şi au început să se scuze.... Atunci mergi în pieţele târgului şi adună-i! Cheamă-i, să mi se umple casa! Sileşte-i să intre! „Sileşte-i să intre!” – un amănunt istoric, dureros, unul din părinţii apuseni a tâlcuit acest verset că să salvezi pe cineva spiritual, poţi să foloseşti şi forţa, violenţa. Deci inchiziţia. Pe vremea aceea, un ortodox, Ioan Gură de Aur spunea: cine ucide un eretic, săvârşeşte un păcat de neiertat. Răspuns la întrebarea studenţilor, cum să-i sileşti să intre: numai duhovniceşte. Păi de ce? Păi Noul Adam, Domnul Isus, cum S-a întrupat şi născut? De la Duhul Sfânt şi din fecioară, adică nu din bărbat, care poartă violenţa în el. Tâlcul Evangheliei este în duh, numai duhovniceşte să-l convingi pe cineva, şi atunci omul cel nou, născut nu din sânge, nu din voinţă omenească, ci de la Dumnezeu, se naşte numai duhovniceşte, nu numai toleranţa, atunci în această toleranţă trăim, nu a toleranţei, pentru că toleranţa uneori înseamnă şi a tolera răul, ci a iubirii în care în fiecare vezi chipul lui Dumnezeu, atunci vrei să crească toată lumea, dar în albia lui, nu prozelitism, să crească în iubire şi în adevăr în locul său.
Întrebare: umilinţa românilor.... credeţi că acest sentiment al umilinţei a oamenilor poate fi depăşit fără resentimente?
.......Umilinţa, nu e ceea ce spune omul...”ăăă,...ăsta sunt, asta e,...”.
Etimologic, „Humilitas” în limba latină, are radicalul „humus” – pământ, O! Doamne, ce pildă, ce exemplu ne dă pământul! Pământul? Toţi îl calcă în picioare! Dar vai de tine când se cutremură pământul şi îţi fuge pământul de sub picioare! Totodată pământul, săpând în el, primeşte toate gunoaiele pământului în el! Toate reziduurile le primeşte, şi le transformă pe toate în holde şi flori! Plecând de la pilda pământului, care toate ocările le primeşte, şi transformă totul, cum spun sfinţii părinţi, „făcutu-ţi-s-a ţie ocara băutură de cinste? Sau să bei ocara ca o băutură vie? – asta înseamnă o înălţare extraordinară a spiritului. Adică devii imun, şi această imunitate a ta nu te desfigurează, ca dovadă aceşti tineri, care au crescut în umilirea lor, ....ce înseamnă cuvântul: „fericiţi cei săraci cu duhul”, cu care se deschide predica de pe munte? Cel care are conştiinţa sărăciei lui şi se deschide infinitului bogăţiei divine; cel care atunci trăind în această stare de spirit, el e însetat.... aceşti copii au trăit în sensul acesta atât de adânc umilinţa.... în ziare apărea ca model absolut de smerenie în ziare, peste tot – dictatorul, aici (la seminar?) era Hristos! Cercetaţi printre umanişti... toţi filozofii, dacă se poate cineva prezenta ca model absolut pentru umanitate! Nimeni nu a avut curajul! Ca în stilul dictatorului, care se dădea Dumnezeu!...Hristos singur, cum a mărturisit Eminescu: iată biografia Fiului lui Dumnezeu, de 2000 ani....., nici învăţătura lui Budda, nici moartea civică a lui Socrate, nici dispreţul faţă de suferinţa celor mai slabi înfruntând suferinţa a stoicilor nu a condus umanitatea, faţă de iubirea lui Hristos, care ne-a învăţat să te jertfeşti din iubire pentru semeni, aceasta e cea mai înaltă formă, zice Eminescu, a condiţiei umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă toată disarmonia lumii, şi când o spunea aceasta Eminescu, .....Darvin, Marx, Nietszche, şi atunci în conştiinţa acestor tineri umiliţi a crescut conştiinţa sacrificiului pentru semeni şi în ziua revoluţiei au venit: „Dumnezeu este cu noi, voi cu arme, noi cu flori” şi au avut conştiinţa că a te jertfi înseamnă a fi liber, a-ţi găsi libertatea în jertfă. Dar jertfa nu e moarte, moartea e cădere, jertfa e înălţare. În jertfă e arvuna, anticiparea unui cer nou.
Pe vremuri să capeţi învăţătură intrai ucenic la înţelepţi. Merge un tânăr să capete învăţătură de la un înţelept.....